Articolul propune o incursiune în poezia românească a Primului Război Mondial, urmărind versurile unor poeți civili precum Nicolae Iorga, Alexandru Vlahuță sau George Ranetti, în încercarea de a surprinde profilul etic și constantele estetice ale unei creații ce tematizează de la distanță conflictul armat. Este interogată, astfel, natura angajamentului unor intelectuali care afirmă că, pentru ei, condeiul este o baionetă, recunoscând, totodată, apartenența lor la un contingent îmbătrânit, ineficient faptic, dar eficient discursiv în vreme de război.
Cuvinte cheie: Primul Război Mondial, poezie, angajament, civili, Iorga, Vlahuță, Ranetti
- 1 Expresie care desemnează Primul Război Mondial în spațiul cultural francez: „la dernière des dern (...)
- 2 O comunicare cu titlul Lirica de cătănie a românilor transilvăneni în Primul Război Mondial: o ex (...)
1În comparație cu orice alt război anterior sau ulterior, Primul Război Mondial este, la nivel european, cel mai exploatat din punct de vedere literar, consecință firească a impactului psihologic și emoțional pe care l-a avut asupra indivizilor, dar și a faptului că, la momentul respectiv, textul scris constituia încă principala modalitate de vehiculare a informației. Pe de o parte, el e tematizat de scriitorii care devin combatanți fie în contextul eliminării sistemului anterior de recrutare preferențială (Parenteau 2014), fie pe fondul entuziasmului general suscitat de der des ders1, care generează un fenomen nemaiîntâlnit al înrolărilor voluntare în rândul intelectualilor, consemnat și de Nicolas Beaupré: „intrarea în război a scriitorilor, angajarea lor voluntară, ca și miile de poeme apărute în 1914, sunt dovada că entuziasmul era cu siguranță departe de a fi absent în cercurile intelectuale” (Beaupré 2006: 30). Pe de altă parte, evenimentul e mărturisit literar, cu mijloace mult mai precare, și de combatanții ce devin scriitori, pe fondul creșterii ratei de alfabetizare a populației masculine la începutul secolului XX. Ambele posturi auctoriale, identificate de cercetători în cazul tuturor culturilor europene majore, cu observația importantă că „scriitori deveniți combatanți și combatanți deveniți scriitori se confundă puțin câte puțin, pe măsură ce războiul se instalează și durează” (Beaupré 2006: 256), sunt reperabile și în istoria literaturii române. Astfel, poezia autohtonă inspirată de Primul Război Mondial li se datorează atât scriitorilor profesioniști mobilizați, printre cei mai cunoscuți numărându-se Camil Petrescu, Perpessicius, Octavian Goga, George Topîrceanu, Adrian Maniu, Ion Vinea, Ion Pillat, Vasile Voiculescu, Aron Cotruș, Demostene Botez, Alexei Mateevici ș.a. (Croitoru 2018: 37-49; Croitoru 2015: 167-180), cât și cătanelor, țărani simpli care versifică experiența frontului pe modelul cunoscut de generații, și anume cel folcloric2.
2Totuși, nici în literatura română, ca, de altfel, în nicio altă literatură europeană, poezia de război nu rămâne apanajul combatanților, o cantitate însemnată de versuri fiind producția civililor, scriitori profesioniști sau amatori, animați de sentimente patriotice sau de motivații ideologice ori sensibilizați de propaganda oficială care le solicita cetățenilor să contribuie, fiecare după puteri, la efortul de război. De altfel, statutul de civil ce trăiește mediat experiența războiului nu e nou în cultura europeană, apariția lui fiind asociată de Mary A. Favret cu războaiele napoleoniene: „Dacă războiul modern e experiența noncombatanților în timp de război, merită reamintit faptul că termenul de «noncombatant», ca și înțelesul popular de «civil» ca nonmilitar, a apărut în engleză în timpul perioadei napoleoniene” (Favret 2010: 13). Mai mult decât atât, respectiva postură implică o reflecție mai largă asupra conflictului trăit de la distanță, „o distanță spațială, temporală, epistemologică și, în cele din urmă, mortală” (Favret 2010: 14), care provoacă diferite tipuri de răspunsuri emoționale: „de confort, complezență, ușurare, anxietate, neputință, complicitate” (Favret 2010: 15) ș.a.m.d. Un astfel de răspuns îl constituie și poezia de război a civililor, scrisă în momentul mobilizării trupelor – căci, în majoritatea statelor beligerante, „a existat un interes pentru poezie în recrutarea propagandistică” (Hussey 1967: 5) –, în timpul confruntărilor armate sau după încheierea păcii. Ca și proza autorilor civili pe tema războiului, care a îngroșat fantasmagoric mitul eroismului, cu mijloacele unor clișee epopeice, precum vărsarea de sânge, atacul la baionetă și curajul monumental, toate demontate exemplar de Jean Norton Cru în Du témoignage (Cru 1930), poezia de război a civililor e supusă tendinței de amplificare a patosului patriotic și de distorsionare a imaginilor poetice care descriu frontul uneori vizitat în pripă sau, de cele mai multe ori, conceput de la distanță, prin forța trădătoare a imaginației.
3Scriitori profesioniști sau amatori care improvizează poeme de încurajare ori de recunoștință pentru soldații plecați pe front, civilii români versifică războiul și completează panoplia postúrilor auctoriale generate de context. Astfel, în vreme ce vocile poeților amatori civili rămân captive în rubricile literare ale gazetelor din timpul războiului sau din anii de după, creațiile scriitorilor profesioniști civili reușesc să se salveze – editorial, nu valoric, deci, altfel spus, de la dispariție, nu de la uitare – fie în volume individuale publicate în interbelic, fie în ediții de opere complete, apărute decenii mai târziu. Un exemplu îl constituie volumul Din opera poetică a lui N. Iorga (Iorga 1921), din 1921, care cuprinde, în ciclul intitulat Originale, o serie de compoziții neoromantice pe tema Primului Război Mondial, pe care Nicolae Iorga (1871-1940), istoric, scriitor și om politic antantofil, îl trăise în refugiu, la Iași, unde se ocupase de editarea unei reviste precum „Neamul românesc” ș.a. Poeziile lui Iorga sunt scrise, așadar, la distanță de linia frontului și relevă, tocmai de aceea, o preocupare pentru aglomerarea detaliilor în descrierile câmpului de luptă: „Și de-o rouă sângerată stă câmpia coperită,/ Lacuri mari de-un negru vânăt, cu oglinda lor cernită/ Pe alocuri se răsfață. Mii de morți în șiruri lungi,/ Pe covorul de verdeață zugrăvesc lugubre dungi.// Câte-un gemăt se înalță. Vre-un rănit în brânci./ Urlă jalnic înspre ceruri pironind ochii adânci,/ Croncănesc vultani sălbateci din văzduh pândindu-și pradă/ Și un cal, roșit de sânge, în genunchi vine să cadă” (Câmp de luptă, în Iorga 1921: 19). Apetența pentru amănunte, observabilă în această mostră de vizionarism macabru, confirmă faptul că perspectiva pe care poetul civil o are asupra războiului e diferită de cea a combatanților, cărora li se aplică „paradoxul lui Stendhal”, expresie cu care Jean Norton Cru desemna incapacitatea celor implicați efectiv în luptă de a furniza o imagine clară asupra desfășurării ei: „dintre toate mărturiile posibile despre război, cea a omului care a pus osul la treabă e cea mai nesemnificativă […] el este singurul care nu cunoaște, nu înțelege bătălia; șefii, din contră, civilii, toți cei care n-au fost nici actori, ni martori văd evenimentul cu luciditate” (Cru 1930: 31). Desigur, prin natura sa metaforică, viziunea poetică nu se caracterizează prin luciditate, dar se distinge, totuși, prin precizia cu care integrează o multitudine de elemente într-un ansamblu imagistic coerent. Distanța contemplării permite, astfel, o redare minuțioasă a întregului, în detrimentul fragmentului, chiar dacă rezultatul final e, în cele din urmă, tot unul denaturat, de data aceasta de gustul poetului civil pentru eroic și grandios. Cultivarea acestui simț al enormității în lirica de război este, fără îndoială, o tendință moștenită cultural, ca toate locurile comune vizând sacrificiul pentru patrie, prezente, de asemenea, în versurile lui Iorga: acceptarea senină a morții pentru glia străbună – „Acolo zace unul, țărânei cel mai drag:/ N-a-nvins și nici în luptă nu și-a aflat pieirea;/ Dar, când văzu că piere Domn, țară și oștirea,/ El se culcă de moarte și adormi în steag” (Cel mai drag, în Iorga 1921: 121), datoria omagiului etern adus martirilor – „Noi suntem mulți: e codrul plin/ De noi, e plin muntele tot,/ În șiruri crucile se țin/ Pe gropi ce nu se mai socot” (Nu ne uitați, în Iorga 1921: 124), sentimentul solidarității între generații – „Nu suntem morți, ce faceți voi/ Din fapta voastră vine,/ Și cine luptă ca și noi/ De steagul nostru ține” (Cei ce nu-s morți, în Iorga 1921: 126) ș.a.m.d. Conștient de faptul că țăranilor români li se cerea acum un imens sacrificiu pentru cauza națională – după ce, nu cu mult înainte li se refuzaseră brutal drepturile, 11.000 de țărani fiind împușcați la răscoala din 1907 –, Iorga le omagiază acestora apriori devotamentul patriotic, în încercarea de a le câștiga adeziunea.
- 3 În 1918, Regatul României decide intrarea în Primul Război Mondial, de partea Antantei, după doi (...)
4Ecourile pierderilor de război apar, atent protejate de aceeași peliculă clișeistică, și în poeziile ocazionale pe care Iorga le scrie în iarna anului 1917, adresându-le familiei regale. Urare de Anul Nou 1917 (Iorga 1921: 115-116), dedicată „Dinastiei românești”, evocă, pe structura Plugușorului, pagubele satelor și ale orașelor românești și exprimă dorința întoarcerii viitoare în capitala recent ocupată de inamic: „Vă trezim din somn,/ Copilași de Domn,/ […] Doamnă luminată/ Și încununată/ […] Să veniți acasă/ Într-o zi frumoasă/ Între flori bogate/ În vechea cetate”. Asemănător, în poezia 24 ianuarie 1917 (Iorga 1921: 118), poetul rememorează momentul triumfal al Unirii Principatelor la 1859 („Când ne-am unit odată, era un cer senin”) și îl plasează în antiteză cu prezentul („Azi ruptă e vremelnic Unirea altei vremi”), pentru a-și afirma convingerile idealiste: „De-o țară și de alta nu mai vorbiți,/ Ardealul, Bucovina s-adună de la sine:/ Prin lupte și morminte, prin sânge și ruine,/ Suntem pentru vecie nedespărțiți uniți”. Același mesaj mobilizator răzbate, un an mai târziu, dintr-o altă Urare de Anul Nou regelui și reginei României (Iorga 1921: 132), în care, după ce realizează un bilanț al dezastrelor conflictului și al ostașilor „muceniți”, vocea subiectului mai mult politic decât liric își declară mefiența în fața calului troian al noului an3, 1918, dar îi asigură pe monarhi că suferința comună este esența solidarității, deci și a victoriei îndelung așteptate: „Că pe voi și noi/ Crâncenul războiu/ Ne face-a fi una/ Pentru totdeauna”. Meliorismul pașoptist al lui Iorga se va dovedi, retrospectiv, pe cât de insipid estetic, pe atât de augural politic.
5Alexandru Vlahuță (1858-1919), cel care îl motivase pe Vasile Voiculescu, colegul său de la Academia Bârlădeană, să scrie lirică de război, este, de asemenea, un poet civil ce nu se poate ține departe de versificarea luptelor date de compatrioții săi. Totuși, spre deosebire de alți poeți civili, Vlahuță decide că realitățile tranșeelor trebuie cunoscute îndeaproape, de aceea, deși în etate, scriitorul aflat în refugiu în Moldova, la Bârlad și la Iași, întreprinde o vizită pe front, care îl va impresiona profund:
- 4 Valeriu Rîpeanu, Studiu introductiv, in A. Vlahuță, Scrieri alese, vol. I, ediție îngrijită, stud (...)
Deși bolnav și îmbătrânit, are curajul să plece pe front, pentru a vedea mai îndeaproape starea soldaților, este din ce în ce mai chinuit de întrebări asupra destinului poporului său, scrie mai des, în carnetele sale, strânge date, notează cifre, citate din spusele celor pe care îi întâlnește, transcrie cu febrilitate, gândindu-se la eventuala lor publicare4.
- 5 I. Hangiu, Dicționarul presei literare românești. 1790-1990, ediția a II-a revizuită și completat (...)
Din notițele sale se va desprinde același sentiment de amărăciune pe care îl reflectă și cele trei poezii scrise în anii apăsători ai războiului. Textul exemplificator este În zile grele, datat „Iași, 1917”, în care se confruntă două perspective fundamental diferite asupra războiului, una convențională, bazată pe cărțile citite, iar alta autentică, izvorâtă din evenimentele trăite: „Citeam, și-mi păreau basme, cum se lăsau pe țară/ Întunecate oarde, ca norii de lăcuste. […]// Citeam de lanuri arse, de sate pustiite,/ Femei, cu prunci în brațe, prin codri rătăcind,/ Câte-un bătrân ce cată din vârful unui grind, […]// Cum trec, duși în robie, subt bici, feciori și fete, […]// Citeam și-mi păreau basme. Și iată că destinul/ Vru să trăiesc aievea acele zile grele; […]// Să nu mai știu nimic de cei rămași acasă,/ Decât că e vrăjmașul stăpân pe soarta lor…/ Gândindu-mă la dânșii, muncit de griji, de dor,/ Stau în adâncul nopții, cu coatele pe masă,// Și-i văd săpând la șanțuri, bătuți, bolnavi, sub zloată –/ Moșnegi căzuți pe drumuri, femei batjocurite –/ În jurul lor, copiii cu brațele ciuntite/ Înfățișează jertfa și jalea țării toată” [Vlahuță 1963: 258]. Poetul civil ține în cumpăna gândirii lui cele două talgere încărcate, pe de o parte, cu mărturiile luptelor trecute, și, pe de altă parte, cu experiența conflictului contemporan lui, care atârnă, însă, mult mai greu și pentru că, fiind bătrân și bolnav, Vlahuță se simte întru totul neputincios. Imaginea poetului așezat cu coatele pe masă e elocventă pentru postura scriitorului civil care ajunge, după o îndelungată meditație, la aceeași concluzie ca Nicolae Iorga, și anume că suferința aduce o binecuvântată și necesară ispășire, care constituie o garanție a unității: „Fii binecuvântată, fecundă suferință,/ Tu ce ne ești trimeasă de veșnica dreptate/ Să cureți neamul nostru de vechile păcate,/ Să faci din el o-ntreagă și singură ființă!// M-ai învățat, durere, ce e să ai o țară./ Și-n inima-mi rănită adânc ți-ai scris cuvântul:/ Cu sânge și cu lacrimi va să frămânți pământul/ Din care-aștepți viața cea nouă să răsară” [Vlahuță 1963: 259]. Încrederea într-o renaștere a poporului român după noaptea adâncă a conflagrației îl apropie pe Vlahuță de Iorga, care îi și include textul în „Neamul românesc” – publicație bisăptămânală, de orientare național-democratică, în paginile căreia Iorga condamnă atât ideologia de extremă dreaptă, cât și pe cea de extremă stângă, reprezentând „în anii neutralității și ai primului război mondial […] o armă spirituală în pregătirea conștiințelor pentru unitatea culturală și națională”5 – în 1917, trimițându-i următorul răspuns:
- 6 N. Iorga in A. Vlahuță, op. cit., p. 335.
Mult stimate și dragă domnule Vlahuță,
Mulțămesc din inimă pentru frumosul dar ce-l aduci foii noastre, prin care căutăm să ne facem folositori [s.n.] acestei vieți necăjite. Și eu cred că orice s-ar întâmpla, supt ochii noștri sau ai altora, „Viața cea nouă o să răsară”6.
Această viziune expiatoare, de circulație europeană, s-ar putea spune, asupra primei conflagrații mondiale înțelese ca suferință necesară reinventării unui popor, nu este singura care transpare din creațiile lui Vlahuță, Supt legea tunului înfățișând, spre exemplu, un tablou apocaliptic lipsit de speranța unui răsărit spiritual sau național: „Ard, zi și noapte, marile furnale,/ În vaste uzine ale morții./ Din mii de coșuri – funerare torții –/ Se-nalță limbi de flăcări infernale,// […] Se prăbușesc cetăți, credinți și pravili,/ Ce ni le-nchipuiam nestrămutate:/ Un vânt turbat asupra lumii bate, –/ Pieire e, și rupte-s orice stavili…” (Supt legea tunului. I, în Vlahuță 1963: 260). Predicțiile sunt sumbre și în partea a doua a poeziei, în care se prezintă viitorul civilizației captiv într-o interminabilă iarnă a vrajbei: „Ce tristă și amară-nvățătură/ Din viforul acesta se ridică!/ Iar vei trăi, sărmane om, în frică,/ Iar te-a supus întunecata ură.// Popoarele-nvrăjbite între ele/ Vor sta de-acum, ca fiarele, la pândă,/ Sub veșnica-narmărilor osândă” (Supt legea tunului. II, în Vlahuță 1963: 260-261). În fine, partea a treia, reprezentată de un singur catren, rezumă poziția morală a lui Vlahuță, pentru care războiul este un fratricid odios: „Lanț ruginit, verigă cu verigă,/ Iubirea dintre oameni se desface:/ Când fiara – ostenită-n Cain – tace,/ E sângele lui Abel care strigă” (Supt legea tunului. III, în Vlahuță 1963: 261).
- 7 Probabil la adresa femeilor de moravuri ușoare, descrise în termeni similari de memorialistul N.A (...)
6Ultimul poem pe care încercările grele ale războiului i le inspiră pribeagului Alexandru Vlahuță se intitulează Fustă scurtă, ghete albe, buze roșii (Vlahuță 1963: 262) și surprinde un subiect liric îndoliat, plângându-și neamul crucificat de soartă într-un decor răvășit de lupte și traversat cu insolență de o fee a desfrâului și a urgiei: „Legănându-se din șolduri, trece zveltă, zâmbitoare,/ Tu-ți plângi neamul pus pe cruce, la răspântie de pieire,/ Ea, cu farmece-n privire,/ Grațiile și le primblă, în costum de vânătoare:/ Fustă scurtă, ghete albe, buze roșii”. În ce măsură poate fi considerat o alegorie sau o satiră7, așa cum se insinuează adesea, notele însoțitoare ale textului nu reușesc să clarifice, pentru identificarea aluziilor, Valeriu Rîpeanu, îngrijitorul ediției critice citate, îndemnând la o confruntare a versurilor cu însemnările zilnice ale autorului, din intervalul 1916-1919. Cert este, în opinia sa, că aceste poezii ar trebui citite în consonanță cu evocările lui Mihail Sadoveanu și ale lui Nicolae Iorga, întrucât, reliefând disperarea care îl cuprinsese pe Vlahuță în acei ani, „cele două portrete contemporane ne ajută să înțelegem mai bine sensul acestor poezii străbătute de un fierbinte patriotism, de dragoste față de cei ce și-au jertfit viața în tranșee și de dispreț pentru profitorii războiului” (Șandru 2018: 39-64). Poeziile de război ale lui Vlahuță sunt, așadar, expresia exasperării bătrânului scriitor ajuns realmente la capătul puterilor.
7Într-o cu totul altă notă scrie versuri despre război ziaristul George Ranetti (1875-1928), care, după colaborarea cu I. L. Caragiale la „Moftul român”, fondează „Zeflemeaua” (1901) și, mai târziu, „Furnica” (1904), devenită „Greerul” (1917) în anii Primului Război Mondial. Vocația ironică și umoristică lui Ranetti – cunoscut pentru butada „nu momente, maestre, ci monumente”, cu privire la proza scurtă caragialiană – se întrevede în diferite numere ale acestor publicații, însă mai mult în poeziile semnate cu pseudonime literare (Cyrano, Coco ș.a.) decât în cele asumate cu numele său real. Spre exemplu, la începutul anului 1919, în „Furnica” se publică poeme ce persiflează diferite aspecte ale războiului recent încheiat, unele aparținându-i lui Ranetti, așa cum este Despăgubiri de război (Cyrano 1919: 7), o satiră la adresa modului în care statul își recompensează veteranii: „Prin mahalale ca și- centru/ Răcnesc aceiași țigănoi/ Să-ți vândă «Formulare pentru/ Despăgubiri de război»// […] Ce preț să-i dai pe-o mână ruptă,/ Sau pe piciorul retezat?/ Cel cu trei fii uciși în luptă,/ Cât să pretindă de la Stat?”. Recursul la deriziune pare însă un sacrilegiu în contextul neangajării sale în luptă, dat fiind că, potrivit specialiștilor, „râsul le aparținea doar soldaților, identității lor de combatanți: a râde de acest război absurd, a râde de ei înșiși era un drept pe care și-l câștigaseră cu un preț teribil” (Bianchi 2021: 182-183).
8Totuși, Ranetti își va aroga acest drept și în volumul de versuri D’atunci și d’acolo (Ranetti 1921), pe care îl scoate în 1921, în care nu adună decât textele despre război apărute în paginile ziarului „România”, mărturisind, în introducerea adresată lui Mihail Dragomirescu, că acestea au constituit, în anii conflagrației, „arma” sa de poet civil:
- 8 G. Ranetti, D’atunci și d’acolo. Versuri ușurele scrise’n clipe grele, București, Editura Literar (...)
Meștere,
Aș dori să strâng într-o carte câteva din versurile ce-am publicat la Iași în ziarul «România», întemeiat din inițiativa d-lui general Prezan, șeful Marelui Cartier General, cu menirea de-a ridica moralul, foarte scăzut pe atunci, populației civile și chiar unei părți din oștire.
Printre scriitori mai cu faimă ca Delavrancea, Al. Vlahuță, Octavian Goga, Mihail Sadoveanu, și alții, a fost mobilizat la acel «organ al apărărei naționale» și «soldatul milițian Gheorghe Ranetti, dispensat în timp de pace de serviciul militar».
Contingent – vai – cam vechi, nedestoinic să slujească prin vânjoșiea brațului meu steagul patriei primejduite, m-am trudit totuși să fiu vrednic de cinstea ce mi s-a făcut, preschimbând șubredul meu condei într-o baionetă de luptă8.
Versurile lui George Ranetti care, abia cvadragenar, se simte prea bătrân pentru a se fi mobilizat altfel decât prin scris în Marele Război sunt, așadar, angajate, poetul asumându-și deschis carențele estetice inerente:
A, dar să ne înțelegem. Nu mă adresez criticului învățat și esthetului subtil. […]
Criticul și esthetul sunt rugați să nu strâmbe din nas dacă pe alocurea vor băga de seamă că versurile mele șchioapătă, ori că nu sunt prea dichisite. Dacă poetul n-a fost pe front, versurile lui erau zilnic acolo să lupte, și în tranșee lipseau de multe ori picioare, iar ostașii nu prea se sinchiseau de eleganța toaletelor lor.
Publicând cartea de față n-am nicio pretenție de artă9.
Corespondența dintre realitățile crude ale frontului și imperfecțiunile creației lirice, invocată cu scopul exceptării de la judecata aspră a esteticianului, vine să întărească viziunea generală asupra literaturii de război, afirmată deseori în presa vremii: „Vremea marilor tulburări sociale nu e și vremea creațiilor literare. Arta e în primul rând contemplația, iar aceasta presupune adânca liniște și seninătate a conștiinței” (Busuioceanu 1919: 26). Pentru Ranetti, ca și pentru alți scriitori civili, poezia belică nu e rodul unei înclinații estetice, ci al unei obligații morale.
9De aceea, dimensiunea etică e foarte pronunțată în toate textele sale, din care nu lipsește nici parti-pris-ul politic, Ranetti numărându-se printre antantofili. Elogierea regelui și a reginei, demonizarea dușmanului neamț și mustrarea pacifiștilor neîncrezători în cauza națională constituie, astfel, teme recurente în poemele strânse în volum. Deși german prin naștere, regele este „cel mai bun Român din țară” și „-nfrățit cu Dorobanțul” (Regelui nostru, în Ranetti 1921: 9), iar regina „dulcea Precista Maria” (Călin de la mitraliere, în Ranetti 1921: 45) care alină suferințele răniților, prin simpla sa prezență la căpătâiul acestora. În antiteză, orice alt german sau germanofil e descris ca dușman absolut al noțiunii înseși de umanitate și supus unui permanent proces de diabolizare, așa cum se întâmplă și cu Dumnezeul poporului inamic: „Văzând că de Paște/ Mă cam plictisesc,/ Am vrut a cunoaște/ Pe Gott, ăl nemțesc.// […] Verde ca spanacul/ M-am făcut la chip:/ Gott era chiar Dracul, – / Ș-astăzi încă țip…” (Cum am cunoscut pe Gott, în Ranetti 1921: 96). Orice sustragere de la efortul comun al acestei lupte împotriva elementului malefic e, deci, tratată cu asprime: dezertorii și trădătorii de patrie merită ostracizați („Îl întrebă ocnașul cel mai bătrân din ceată./ «- Ce cauți la noi? […]»/ - «Eu? bâlbâi-ntrebatul…/ Am fost…am fost…ostaș../ Și țara… mi-am trădat…»// Cu scârbă toți ocnașii de el s-au depărtat”, Noul camarad, în Ranetti 1921: 24), în timp ce lamentațiile civililor cu privire la greutățile perioadei sunt ridiculizate cu maliție.
10În acest sens, profilul femeii burgheze devine ținta unor tirade satirice, cu accente sardonice în Una care-i contra războiului (Ranetti 1921: 75), poem dezvoltat pe antiteza bărbat-femeie, combatant-civil („Fifița se plângea…Pesemne/ Vr-un frate-o fi avut pe front?/ Nu. Se plângea că…n-are lemne./ - «Oh, quelle misère, mon cher, quelle honte !»/ […] Că un soldat, trecând pe stradă,/ A salutat zâmbind, și-a zis:// - «Coniță, zău, nu se cuvine/ Mata să suferi de război./ Să sufere mojici ca mine,/ Nu ființe cilibii ca voi!// N-ai lemne? Asta, azi, te doare?!?/ Eu am luptat la Glavacioc,/ Și, uită-te-n loc de picioare,/ Am lemne…Ia-le, și fă-ți foc!»”), sau umoristice în Conița-i dezolată (Ranetti 1921: 118), unde se ironizează ifosele damei de capitală refugiate la Iași, surată a cucoanei din Bubico, de Caragiale: „Madam, ești dezolată,/ Înduri un chin nespus…/ Te plâng! Refugiată,/ De multe lips-ai dus.// […] Ți-e teamă d-o sincopă…/ Turbezi, că – fiind război –/ N-ai ghete d-antilopă,/ Homarzi și icre moi// […] Dar, mai cu seamă, Doamnă,/ Amarnic te bocești,/ Că ți-ai uitat ast’ toamnă/ Pe Bubi-n București// Te-asfixiază plânsul/ Gândindu-te la el:/ Ce-o fi făcut dintr-însul/ Vrăjmașii? Scump cățel!”.
11Există, desigur, în poezia despre război a lui George Ranetti, și ipostaze feminine ferite de ironiile eului, cum este cea din Serenadă (Ranetti 1921: 19), unde poetul imaginează un duios cântec de leagăn al soldatului pentru femeia iubită: „Eu somnu-ți doresc lin și bun/ pe perna de puf din odaie,/ Pe când, subt a lunei văpaie,/ Veghea-voi cu ochii la tun.// […] Gornistul îmi strigă: «Să pleci!»/ Te las, că m-așteaptă dușmanii./ Fă nani, femeie, fă nani…/ Eu plec pentru somnul de veci”. Scenariul nu iese din clișeul masculinității protectoare în raport cu femeia infantilizată și insistă artificial asupra resemnării celui ce se sacrifică, deși, s-a observat deja, în lirica de război a combatanților, tendința e mai degrabă de a persifla confortul (adesea închipuit) al soției sau iubitei rămase acasă. O altă figură feminină construită în registru serios este a Fecioarei Maria, Ranetti reluând motivul mater dolorosa, întâlnit și la poeți combatanți ca Aron Cotruș, Adrian Maniu sau Perpessicius. Astfel, în sonetul Mater dolorosa (Ranetti 1921: 30), eul poetic pare incapabil să mai contemple frumusețea femeii apropiate, fiindcă o substituie involuntar cu imaginea mamei îndurerate: „Uit și ochii tăi ca focul, uit și sânu-ți alb ca spuma,/ Orice-ndemn către păgâne ispitiri în mine-i mort,/ Și cucernică privirea spre icoana-ți sfântă port…/ Astăzi nu mai ești Femeea, astăzi tu ești numai Muma”. Tranziția de la erotic la hieratic obligă subiectul la un exercițiu de smerenie, determinat de drama universală a mamelor care își pierd fiii pe front: „Ca în fața Precuratei, eu mă-nchin zmerit acuma,/ Ție, oricum și-e veștmântul, de mătase ori de tort,/ Ție-al cărei fiu stă astăzi în tranșee ori sub cort,/ Înfruntând vrăjmașul țărei mai nemilostiv ca ciuma”. Poza e solemnă și ascunde un sentiment de culpă al poetului civil, pe care, în alte creații, acesta nu se ferește să-l destăinuie: „Și mi-e rușine: că-s civil” (După opt luni…, în Ranetti 1921: 42).
12Tematica religioasă apare și în poezia În noaptea restignirii (Ranetti 1921: 91), unde, surprinzător, e abordată ironic, nu reverențios, căci, suprapusă cu ziua păcălelilor, 1 aprilie, sărbătoarea pascală pare, pe timp de război, o farsă: „D-ar fi făcut să ciocnim ouă/ Hazardul orb și imbecil/ În ziua de întâi April/ Și n-ar fi Paștile la două –// Când, după datin-ancestrală,/ Un prieten m-ar fi-ntâmpinat/ Cu un «Christos a înviat»,/ Aș fi crezut că-i păcăleală.// Și zău, când lumea-ntreagă-i arsă/ Pe rugul de trei ani nestins,/ Nu zici că Barabas a-nvins/ Și că-nvierea e o farsă?!”. Neîncrederea în miracolul creștin vine, ca și poezia combatanților, pe fondul conștientizării repetiției tragice a crucificării tinereții inocente, în van: „Nu-i vatră unde nu se plânge,/ Iar ouăle ce-o să ciocnim/ De Paști, creștinii le-nroșim/ În cel mai sfânt și nobil sânge.// La noapte-ntunecă-te, lună,/ Când Christ va fi pe cruce pus,/ Nu mai învie, cum s-a spus:/ E-ntâi Aprilie, zi de minciună!”. În ciuda atitudinii defetiste și a revoltei ironice împotriva divinității care tolerează carnagiul, eul poetic revine la sentimente mai cuminți în finalul textului, după o pauză tipografică („Dar totuși…În cuprinsul firei/ Vedem iar, raze, fluturi, flori,/ Și iar adânc încrezători/ privim la chinul restignirei”), ca și cum absența speranței ar fi o concluzie impardonabilă.
13Cu totul impardonabilă este, în schimb, în viziunea lui Ranetti, propagarea mesajului pacifist, în măsura în care e perceput ca îndemn la uitare a sacrificiului soldaților: „Tac gurile de tunuri. Vorbește îns-o gură./ E Pacea cu dulci șoapte, ispititor de dulci/ […] Tac gurile de tunuri. Da-n oastea din tranșee/ E-un glas azi mai puternic decât aceste guri,// […] Vorbește glasul Urei: - «Să răzbunați mormine!»/ […] Tac gurile de tunuri. Dar Ura n-a tăcut” (Armistițiul, în Ranetti 1921: 58). Discursul ardent al urii se transformă, în alte poezii, într-unul al rușinii de a le fi supraviețuit eroilor căzuți la arme, care au îngrășat, cu sângele lor, solul patriei: „Ce-au macii din anul acest?!/ Ei, fără de vorbă ori gest,/ Au aer ironic să-mi zică:// - «Nu vezi. Nu-i așa că mai roșii,/ Mai dârji ne-nălțăm pe tulpini?/ […] Ne-au uns cu-a lor sânge strămoșii!»” (Mustrarea macilor, în Ranetti 1921: 64). Deveniți aici, anacronic, „strămoși”, eroii de război sunt, în fapt, contemporanii poetului, pe care majoritatea poeziilor din volum îi glorifică. Oameni simpli, recrutați din mediul rural, soldații din poezia lui George Ranetti se disting prin curaj epopeic, modestie desăvârșită și spirit patriotic: „Ei au o mână ruptă/ Sau un picior de lemn…/ Că s-au întors din luptă/ Pe piepturi nici un semn.// Nu poartă decorații/ Nici aurit galon./ O traistă, ș-un bidon, – / Ș-atât…Dar salutați-i!// Azi poate n-au nici pâine,/ Dar sfinții-acești betegi/ Sunt nobilii de mâine/ Ai Românii-ntregi!” („Răcanii” de la țară, în Ranetti 1921: 11). Noblețea lor e una spiritului și este elogiată în multe alte creații, într-o opoziție stridentă cu meschinăria și ignoranța cetățenilor civili, care le desconsideră sacrificiul. Pentru a sublinia antagonismul, Ranetti dezvoltă o adevărată retorică a eroismului, dramatizând textele sau apelând excesiv la descrierea corpurilor mutilate: „Nici stele și nici cruci strălucitoare/ Pe piept el nu purta, ca să-l însemne/ Ca brav ostaș. Dar bietele-i picioare/ Erau schimbate – acum cu două lemne” (Invalidul, în Ranetti 1921: 32). El recuperează, de asemenea, modele ale imaginarului „matriotic” (patria ca mamă, soție, fiică, soră etc.) pașoptist, dar și tipare folclorice ale liricii de cătănie, îmbogățindu-și volumul cu o serie de versuri epistolare (Leana către Stan, Stan către Leana, în Ranetti 1921: 102-105), menite să pună în evidență valorile autentice ale oamenilor simpli greu încercați de soartă. Conștient de faptul că nu sunt, așa cum o arată și subtitlul volumului, decât Versuri ușurele scrise-n clipe grele, George Ranetti creează, în ultimă instanță, o galerie de modele și de antimodele sociale în vreme de război, cu patetismul și avântul resentimentar de care numai versurile unui poet civil s-ar fi putut lăsa cucerite atât de ușor.
- 10 Pentru o analiză detaliată a poeziei lui George Coșbuc și Alexandru Obedenaru pe tema războiului, (...)
14La toate aceste exemple de poeme despre Marele Război, aparținând poeților civili invocați, se pot adăuga numeroase texte ale altor autori cunoscuți – precum George Coșbuc, Alexandru Obedenaru10 ș.a. – sau mai puțin cunoscuți. Toate se înrudesc vizibil prin caracterul angajat, viziunea eroică și patetismul vibrant, fără să se distingă la nivelul realizării artistice. Multe dintre ele apar și după încheierea războiului, când textele de mobilizare sunt înlocuite de prinosurile aduse militarilor căzuți pentru scopul nobil al unificării teritoriale a României. Astfel se prezintă, spre exemplu, și versurile dedicate prizonierilor de război de către Dumitru Nanu (1873-1943) în „Sburătorul” anului 1919: „Fii biecuvântată luptă sfântă/ Ce mi-ai redat iar munții, codrii mei”, Întoarcerea la cămin (Nanu 1919: 212) și cele ale lui Carol Ardeleanu (1883-1949): „Ca vulturul ce-și odihnește zborul,/ Un dorobanț, cu ochii duși în zare/ Își străjuie și neamul și ogorul”, După furtună (Ardeleanu 1919: 9) sau Nichifor Crainic (1889-1972): „Dar va trăi nemuritor/ În vieața celor fără număr/ Cine-a căzut purtând pe umăr/ Ideia tuturor”, Agapă eroică (Crainic 1919: 2) din „Luceafărul” aceluiași an. Desigur, lista scriitorilor care semnează versuri de circumstanță în acest context s-ar putea extinde cu ușurință, însă aceasta nu ar modifica trăsăturile paradigmei. Nu pentru ideația lor, nici pentru execuția stilistică, ci pentru aportul pe care îl pot avea la reconstituirea stării de spirit a epocii mai contează, pentru cititorul de astăzi, versurile poeților civili, al căror contingent ineficient faptic își dovedește, totuși, eficiența discursivă sub raport propagandistic. Traversate de simțul enormității, în cazul lui Nicolae Iorga, de sentimentul neputinței, la Alexandru Vlahuță, sau, în cele din urmă, de gustul deriziunii, la George Ranetti, ele rămân simptomatice pentru războiul modern conceput ca „zonă afectivă” (Favret 2010: 18), fără granițe fizice, și merită recuperate, chiar dacă, răsturnând celebra butadă a lui Ranetti, e limpede că, din punct de vedere literar, nu sunt monumente, ci doar momente.